Interviuri

Stăm de vorbă cu Florin Antoniu, regizorul spectacolului „Elida„.

1.Ce ți se pare cel mai frumos la meseria de regizor? Și ce ai schimba?

N-aș schimba nimic la meseria mea de regizor. Teatrul, paradoxal, poate, deși este ”oglinda vieții”, așa cum spunea Shakepeare, ne ajută să evadăm din Cotidian, din Conteporan, din Caricaturismul politico-social și din alte cuvinte care încep cu C, dar nu e locul lor aici…

2.Ce crezi că se va schimba în lumea artei și a spectacolului, în urma pandemiei?    

Nu cred că se va schimba ceva. Sau, în orice caz, nu esențial. Arta a supraviețuit unor timpuri mult mai grele, războaie, molimi, foamete, etc.

3. Povestește – ne o întâmplare haioasă din viața ta de artist.

Viața unui artist nu e chiar haioasă, întâmplările hazlii au la bază ori câteva pahare de vin, ori expresii colocviale care nu pot fi reproduse fără a afecta pudoarea cititorilor…

4.Povestește-ne o întâmplare legată de spectacolul „Elida”.

Nu-mi vine în minte nicio întâmplare. Poate pentru că spectacolul ăsta nu s-a născut întâmplător, ci ca o sumă a unor întâmplări și întâlniri pe care eu și Delia le-am avut de-a lungul mai multor ani.

5.Care este momentul din spectacol pe care îl îndrăgești cel mai tare?

Sunt mai multe momente la care țin. Începutul, parcursul spectacolului și finalul. Spectacolul nostru este el însuși un moment din viața unui om.

Stăm de vorbă cu Delia Hrișcu-Badea, actrița din spectacolul „Elida”.

1.Ce ți se pare cel mai frumos la meseria de actor? 

Cel mai frumos lucru, din punctul meu de vedere, este parcusul, formarea, munca, întregul proces de creație. Fiecare moment din acest proces este un exercițiu de cunoaștere și autocunoaștere. E minunată această împrietenire cu personajul, cu paternerul/partenerii de scenă, cu regizorul, cu întreaga echipă implicată, și mai ales cu tine însuți. Nu știu dacă aș schimba ceva, dar sigur aș adăuga. Mi-ar plăcea să se pună mai mult accentul pe lectură, pe dialog, pe mobilarea interioară, pe educație şi autoeducație. Nu cred în actoria frustă care pune accentul doar pe naturaleţe. E nevoie şi de o bogată experienţă interioară pentru a reuşi să mobilezi cum se cuvine naturaleţea.

2. Ce crezi că se va schimba în lumea artei și a spectacolului, în urma pandemiei?    

Cred că toată această perioadă ne va ajuta să ne schimbăm perspectiva în ceea ce privește abordarea meseriei, a actului artistic. Cred că ne va ajuta să ne schimbăm felul în care ne raportăm la texte, la regizori, la spații. E momentul în care independenții sunt puși la încercare mai mult ca oricând, provocați fiind să lase alintul egocentric deoparte și să se implice cu tot ce au la îndemână. E momentul în care artiștii trebuie să se caute, să găsească punți de comunicare, să colaboreze, să se sprijine reciproc, să contruiască împreună. Pentru că la sfârşitul acestei perioade, fără colaborare, comunicare şi ajutor reciproc e posibil să rămânem mult mai puţini.

3. Povestește – ne o întâmplare haioasă din viața ta de artist. 

Ar fi multe de povestit. Ce îmi vine acum în minte e momentul în care colegii de scenă, profitând de faptul că îmi lăsam pantofii în culise, să îmi odihnesc picioarele, mi i-au bătut în cuie de scenă (vă imaginaţi intrarea mea desculță). Apoi schimbarea unor bucăți de turtă dulce consumabilă, cu elemente de butaforie (e lesne de imaginat reacția actorului care a mușcat cu râvnă). Ne pândeam să ne facem farse, dar o făceam cu drag. Îmi amintesc și de comentariile copiilor din timpul spectacolelor. Nu ai cum să nu aduni amintiri când petreci mare parte din viață pe scenă, cu cea de-a doua familie, colegii.

4. Povestește-ne o întâmplare legată de spectacolul „Elida”.

Premiera. O sală plină, 300 de oameni (o reală surpriză și pentru noi numărul de bilete vândute). Un public  pe care și l-ar dori orice artist. E uluitor momentul în care nu știi unde se termină respirația ta și unde începe a celor din sală.

5. Care este momentul din spectacol pe care îl îndrăgești cel mai tare?

Pe Elida o iubesc cu totul pentru că ea sunt eu. Cu totul. Elida este tot ce am adunat, ce m-a crescut ca artist, dar mai ales ca om. Elida este un test de sinceritate, este o lecție de asumare. Elida e tot ce pluteşte în aer și nu se spune prea des, sau nu se spune deloc.

Stăm de vorbă cu Georgeta Marin Vîlcu, actriță și regizoare a spectacolului „Cu ce, Doamne, să mă îmbrac?”

1. Ce ți se pare cel mai frumos la meseria de actor? Si ce ai schimba?

Frumusețea acestei meserii este că îmi permite să răman în contact cu sufletul meu și, totodată, să ajung mai ușor la sufletul oamenilor. Scena îmi dă posibilitatea să-mi exprim, fără nicio teamă, sensibilitatea și vulnerabilitatea, mult mascate în societatea noastră.   

2. Ce crezi ca se va schimba în lumea artei și a spectacolului, în urma pandemiei?  

Cred că artistul de după pandemie va crea ca și când ar fi ultima creație. Își va pune tot sufletul în „aici și acum”. A fost una dintre cele mai încercate meserii în această perioadă, chiar daca pentru unii artiști a fost un prilej de a se reinventa.

3. Povestește-ne o întâmplare legată de spectacolul ” Cu ce, Doamne, să mă-mbrac?”

Împreună cu Emanuela Ciucan căutam ceva scrieri care să completeze ideea noastră de spectacol și să ne ajute să facem un scenariu. A fost fascinant când am descoperit scrierile Anei Barton, care, parcă, erau create să exprime exact ce căutam, exact sufletul spectacolului nostru. Nu a fost un drum lin, dar am avut parte de o echipă cu oameni de o înaltă calitate umană si profesională, care au crezut în acest proiect și l-au susținut: Nicolae Nastasia, Lelia Marcu Vladu, Anca Cernea, Nadejda Dumitriu si Tony Macpela.  

4. Care este momentul din spectacol pe care îl îndrăgești cel mai tare?

Mi-e greu să spun care e cel mai îndrăgit moment. Pentru mine acest spectacol este ca un puzzle de momente dragi, cu care abia aștept să mă reîntâlnesc. Dar, că tot a venit vorba de momente dragi, mă pot opri asupra unuia care se numește chiar „Drago”. Un moment tragi-comic nonverbal, de o sensibitate și o finețe aparte, care exprimă puterea vulnerabilității într-o relație.

Stăm de vorbă cu Emanuela Ciucan, actriță și regizoare a spectacolului „Cu ce, Doamne, să
mă îmbrac?”

1. Ce ți se pare cel mai frumos la meseria de actor? 
   Meseria de actor este pentru mine echivalentă cu procesul de autocunoaștere, este bucuria lucrului în echipă și întâlnirea mereu proaspătă cu spectatorii.
2. Ce crezi că se va schimba în lumea artei și a spectacolului, în urma pandemiei?    
   Consider că situațiile de criză apropie oamenii și îi întăresc în credință. Teatrul- mărturisire va deveni o necesitate. Va oglindi mai profund și sincer universul nostru interior și va crea punți de comunicare dincolo de vorbe. 
3. Povestește – ne o întâmplare haioasă din viața ta de artist. 
   Și acum râd când îmi amintesc… eram într-un turneu, într-un spațiu nou de joc și personajul meu intra în scenă după zece minute de la începerea piesei.Trebuia să apar din spatele spectatorilor. Mi-a luat ceva timp să le conving pe plasatoare să îmi permită să intru. Îmi tot spuneau că spectacolul deja a început!…
4. Povestește-ne o întâmplare legată de spectacolul „Cu ce, Doamne, să mă-mbrac?”
   Spectacoul s-a născut dintr-un eșec pe care l-am sărbătorit împreună cu partenera de căutări, Georgeta Marin Vîlcu. În urmă cu doi ani, am avut o vizionare care nu a ieșit cum ne-am dorit.
   Noi ne-am felicitat și ne-am bucurat pentru că am încercat. Doi ani mai târziu, ne-am reunit forțele și, împreună cu o echipă de oameni frumoși (Nicolae Nastasia, Lelia Marcu, Nadejda Dumitriu, Anca Cernea) am realizat un spectacol care ne reprezintă.  
5. Care este momentul din spectacol pe care îl îndrăgești cel mai tare?
   Înainte de începerea spectacolului mă uit la colegii mei  și știu că va fi bine. E cel mai plăcut lucru: să poți să ai încredere.
   Deși îmi este greu să aleg… în spectacol, există un moment spre sfârșit,  pe care îl numim „dezechilibrul”. Personajul meu se simte complet dărâmat, și totuși… fără să știe, are cel mai puternic sprijin alături. Nu vreau să spun mai mult, vă așteptăm la spectacol.